Azi tot ce era nepretuit e ieftin
Si azi se cern taceri pe chipul tau
Ai frant o soapta fara de pereche
Si ceri din mine tot ce nu-i al tau
Te legi in fraze fara de valoare
Te urci singur pe un piedestal
Ultimul tau cuvant o sa te doboare
Esti orb, nu valorezi nimic, orgoliul te-a tradat!
provizii spirituale si psihice pentru a 12 a… asta fac. totul a mers perfect pana cand, bineinteles ca a aparut ceva care m-a incurcat nitel. ar trebui sa stau fara griji si sa ma bucur de stare pentru ca o vorba din popor spune ca oamenii sanatosi racesc vara… insa inceputul lui septembrie nu sta in “casa verii” aproape deloc…e cam in prag. so, frisoanele si febra nu au intarziat sa apara, motiv pentru care stau invelita in patura cu ceasca de ceai fierbine alaturi, dand pe gat sirop de patlagele de patru ori pe zi, feeling like a junkie when i take so much pills.
saptamana asta vreau sa ma plictisesc intens ca sa-mi ramana intiparita-n minte senzatia, dat fiind faptul ca anul viitor nu prea o sa mai am cand si cum sa fac asta. nu-mi vine sa cred ca spun asta, dar abia astept sa inceapa scoala.:D e singura solutie pe care o gasesc ca sa ma pot opri din gandit PREA MULT. ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa nu le mai complic.
asadar, urmeaza cateva zile de shopping pe care abia le astept.
e in minus demult timp la capitoll siguranta de sine… fiecare cuvant rautacios si privire suspicioasa si fiecare tacere si nepasare au cioplit in fiinta ei facand-o mai palida, mai anemica, mai lipsita de viata. si totusi mai zambea, destul de des, in cautarea adevarului care conteaza, al motivelor ce-i construiau viitorul. ea vrea doar sa traiasca… isi daduse seama dupa cruntele dureri ce-i strabateau corpul drept purificare in fata noului inceput.
azi il ura mai mult ca oricand … nu pentru ce nu ii oferise,oricum nu ar fi putut sa-l urasca din acest motiv, ci pentru tot ce nu vroia nicicand sa-i ofere, un loc in inima lui, desi sangele ce le curgea in vene a fost mereu acelasi… nu a putut nicicand sa o ierte pentru ca nu era asa cum si-ar fi imaginat-o el… micuta lui printesa fusese mereu o Cenusareasa.
se regasea in mijlocul cioburilor, cerand cu disperare aprobare pentru a vorbi, in timp ce nimanui nu-i pasa iar rasul isteric al altui om decat credea ea o scotea din minti… satula de toti… de minciuni si de fraze spuse doar pentru rezonantele pe care le au in filme… niciodata nu a insemnat ceva decat o responsabilitate… lucrurile astea se iarta, dar nu se uita…asa ca va iert, Motive ale existentei mele… nu incercati sa ma faceti sa dispar, nu-mi puneti mainile la ochi ca sa nu vad, nu o sa tac… fiecare om este istorie … e doar un moment de criza…
imi cer scuze daca nu va mai raspund la telefon sau daca nu o sa apar la fel de des pe messenger…
Cu fiecare gura de aer pe care o lua, apropia panza de buze, ca intr-un sarut privat de existenta. Clipea incet, si hotarat, in penumbra panzei conturandu-se privirea concentrata a unui pradator. Iubea, si pentru asta trebuia sa ucida putin cate putin din prezentul ei imperfect.
Daca renuntam la valori cu care ne identificam doar pentru a fi altfel, dintr-o dorinta imbecila de a satisface superficialul si aparenta, nu se numeste schimbare, chit ca provoaca satisfactia aprecierilor fara fundament a idiotilor, se numeste suicid.
Insa, prezentul ei pururi perfect ce devenise imposibil de imperfect a fost mereu el. Asa ca trebuia sa desfiinteze ideea de “dragoste” din mintea ei si sa-i arunce in aer inima, pentru a nu stiu cata oara. (O persoana isi ia paranoia exact acum.)
Respira sacadat si avea ochii larg deschisi, uimita de atacuri. Insfaca arma si evadase din cosmar.
-Fara mila in fata victimei!
-Da, sa traiti!
Porni la atac.
Copii, nu va jucati de-a soarecele si pisica. Noi suntem profesionisti.
Inca de cand eram mica o aud. Prima data cand a aparut, mi-a aparut in vis, aveam vreo 6 ani, stateam la bunici si imi amintesc ca ma trezisem din somn plangand, iar bunica isi daduse seama de ce s-a intamplat. M-a stropit cu agheasma si m-am linistit. De vina era un deochi.
Insa vocea din vis se mai face auzita din cand in cand. O auzeam si in diminetile gri, in care faptele se grabeau sa se intample. E groaznic , e nebunesc. Si vocea aia… Vocea aia e voce de femeie. E suava, dar puternica si hotarate, aroganta si cu intonatia perfecta unei porunci.
Stii momentul in care incerci sa-ti amintesti o melodie si in cap auzi doar ideea de ansamblu a piese, dar nu-ti amintesti versurile, si iti mai apare in minte cate un sunet, cate o frantura de vers, pana reusesti sa le pui cap la cap… Cam asa e si cu vocea asta, dar nici pana acum nu am reusit sa o descopar, macar sa-i inteleg sensul. Ma grabeste. Ma misc rapid, iar timpul are ritm haotic. Singurul lucru de care mi-e frica in situatia asta e tacerea. Tacerea amplifica rezonantele vocii misterioase si uneori imi pare ca ma acapareaza in totalitate.
Obiectele au alte vibratii in momentele astea. Nu am mai simtit acest monopol nebun de ani de zile.
Daca as fi o masinarie, in acele momente m-as evalua ca avand variabila timp marita, totul se intampla prea rapid, totul vibreaza prea repede, parca as fi intr-o continua cursa cu mine insami. Singur lucru care imi regleaza ritmul in acele momente este vocea unei alte persoane sau muzica.
Inca e de neinteles…
Daca ar fi stiut ce se intampla in mintea ei ar fi incetat din a se intreba intr-una, ca un disc stricat ce zgarie timpane ” Ce se intampla cu mine?”. Frica o simte din ce in ce mai profund, i se afunda in ochi ca sa se ascunda in spatele lor. Neasteptatul ii respira in spatele capului. Il simte. Trebuie sa faca ceva in privinta asta. Trebuie sa opreasca lumea din tumultul secundelor care mor razand ironic in jurul ei. ” Nu vezi ca e camera goala?! Sa ne linistim… Timpul e doar in afara corpului tau. Cu tine nu va interactiona decat de doua ori. Existi pentru ca prima s-a consumat deja. Ti-a mai ramas doar sfarsitul. Ce e intre ele conteaza mai putin.”. E si ea ca toti ceilalti…doar un interval, un cumul de emotii si persoane dragi, regretele nu-si aveau rostul… Pentru unica sansa pe care ne-o ofera secunda, ea a ales destul de bine.
Se gandeste ca nu-si mai are rost o a doua tigara, totul e scris si nu vrea sa modifice nimic. Faca-se voia Sa.
Soarele batandu-i pe fata si verdele ierbii din fata casei, cu aceasta imagine si-a inceput copilaria. Nu-si imagina ca o sa se termine vreodata sau ca lucrurile vor lua turnuri ciudate.
Insa, in acea zi, dupa ce se ridicase din pat buimaca de somn, alintandu-si ochii cu manutele, reusi sa priveasca cerul, pentru ca timpul trecuse si peste ea, inaltand-o. De la acel nivel cerul era
mai aproape si se observa mai bine, insa pamantul se departa incet, sub ochii ei. Nu i-a fost niciodata prea dusman incat sa nu o lase sa-si intinda papusile pe el, insa in incercarile ei de a
pasi cand era mult mai mica, a fost cam dur, a durut-o fiecare cazatura, si-l tinuse minte.Oricum, datorita lui putea sa mearga si-l iubea din acest motiv.
Crescuse iubind natura, catarandu-se in copacii din curtea bunicilor, invartindu-se in iarba…. Cerul nu a fost niciodata mai luminos decat era atunci.
La gradinita, Bogdan i-a propus sa se joace cu masinutele. Nu i se paruse deloc interesant. Era un joc de-a dreptul plictisitor si nu-i intelegea rostul. Singurul joc pe care il intelegea era
acela al picaturilor de ploaie. Tragic, melancolic si frumos.
Bogdan se sperie dupa ce-i saruta buzele. Reactia fetei il lasase mut. Erau amandoi mari. Cand se apropie de ea simti ca nu mai respira normal si totul capata alte valente. Scapa
cartile abia cumparate, il impinsese si fugi, lasand in ploaie un baiat indragostit si patru carti intr-o balta.
Peste zeci de ani, timpul rapise tot ce era mai frumos in ea. Avea acum un copil cu un om care o mintise mult timp si pe care nu-l iubise niciodata. Se complacuse in statutul de mama blanda,
nevasta supusa si vanzatoarea amabila de la chioscul din coltul strazii. Nu mai intelege cerul, nici pamantul si nici soarele. Natura nu ii gresise cu nimic, atata timp cat de cea mai teribila cazatura
era vinovata ea. Se intreba din cand in cand ce mai face Bogdan. Nu-l mai vazuse inca din liceu. A auzit de la o fosta colega ca era fericit, ca avea afaceri deschise in alte orase si 2 copii
care invatau foarte bine, insa nimeni nu stiau ca acei copii se intrebau care o fi povestea celor patru carti, cu coperti mutilate de ploaie, pe care tatal lor, dar mai ales tanarul Bogdan, le pastra pe noptiera dintotdeauna…
Singurul ritm pe care il simte e ritmul ei. Nu mai e in acord cu ritmurile din jur. Se incurca in dezacorduri si timpul din exterior trece prea rapid. Nu va imbatrani odata cu lumea din jur. Ceasul ei biologic trece cu vederea cate 10 secunde la un minut, o alinta…
Fiecare coincidenta ii da de gandit. Analizeaza desi rezultatul e nul de fiecare data.
Nu se lega deloc sentimentul ei… artificial si atat, deci nu putea fi rezistent in fata lucrurilor naturale. Incerca sa se dezlipeasca de oras si sa si-l imagineze asa cum i-ar fi placut.
Toate lucrurile au un motiv pentru care se intampla… Sa gasim motivele e usor, insa cea mai importanta parte a acestui proces este sa le intelegem.
2 august 2008- obositor si plictisitor. Ziua a inceput cu o mare greseala… aceea de a ma trezi. Daca as fi putut sa sterg din calendar aceasta zi, imediat dupa ce m-am nascut, as fi facut-o. Nu inteleg de ce la 18 ani oamenii petrec in mod fabulos… Nu te schimba un numar de 18, ci doar din perspectiva societatii, ceea ce echivaleaza cu superficialitate. Nu mi se poate da o zi in care sa ma mint ca tre` sa sarbatoresc c-asa face tot romanu` care devine major, sa am cate mai multe persoane invitate si o tinuta asortata/asimetrica/simetrica/rectangulara, oricum, in trend. Drumul spre maturitate nu se parcurge intr-o zi, nici in 18 ani, pentru ca nu se poate determina unde incepe si modul in care variaza maturitatea. Mi s-a spus ”De ce nu-ti sarbatoresti ziua? O data in viata faci 18 ani.” Raspunsul meu nerostit a fost : “O data in viata fac si 18 ani si o zi, si 18 ani si 2 zile, si 18 ani si o luna, etc. Fiecare zi e o sarbatoare si e unica. “What happens in Vegas, stays in Vegas.” = “What happens in a day, stays in that day”, beacuse you can not change it.
Oamenii sunt de foarte multe feluri. Tin sa mentionez cateva tipuri: cei carora le pasa si arata asta, cei carora le pasa si nu o arata, cei indiferenti si cretinii…
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit azi a fost o cutiuta. Pare absurd, insa semnificatia nu a egalat valorile celorlalte, desi celelalte au fost oferite cu dragoste, din obligatie sau din spirit de turma. Ce a fost important pentru mine azi au fost prietenii, care din multi au ramas putini si din putini a ramas aceeasi.
Multumesc celor care si-au amintit de mine, desi unii m-au luat prin surprindere. I know i’m lucky to even be alive… and happiness must be shared to be understood.
“Cand a ajuns acolo dupa un timp, un agent de la regiment a gasit adapostul plin de morti si de raniti, iar santinelele, injunghiate. Desigur ca nemtilor nu le-a trebuit decat un minut pentru asta, pentru ca asa cum coborasera, nevazuti, in zborul acela alb, tot asa disparusera in padure, ca o nalucire…”
Iubitule, am sange de nemtoaica-n vene… Dupa ravagiile sentimentale pe care ti le-am provocat, dar pe care nu le sesizezi momentan, e timpul sa “dispar”. Te las sa stii doar ca, dupa o perioada, o sa suferi cumplit. Morfina nu o sa ajute. Nu uita ca nu mai reprezinti nimic pe campul de lupta, decat o victima. Nu ma deranjeaza sa devin peste un timp victima altuia. Atata timp cat nu am fost a ta, sunt demna.
“Eu m-am lungit pe unul din paturile de fier, cu ochii deschisi in intuneric, nelinistit, cu gandurile ravasite. Pana la ziua am retrait in fel si chip drama…”
