Dupa ani lumina si tacere
Ai renascut mai bland, mai crud
Iti scrii pacatele pe foi
Privesti mereu spre inapoi
Si crezi in noi…
Dar ochii iti sunt orbi de la cat ai asteptat
Si vocea iti piere, si esti insetat
Zambesti si spui ca iubesti…
Si totusi ce-i cu tine?
Ce fel de focuri ard in interior?
De unde ai lumina sa faci privirii loc?
Ce ploi se scurg in tine, ce valuri te lovesc cand spui “te iubesc”?
N-avem nicio dovada ca ne-am privit in ochi, nimic s-arate ca am sperat…
Nimic s-arate cat ne-am dorit, nimic..
Nicio urma de sentiment intors cand pe o parte, cand pe alta, analizat la nesfrsit
Nici sunet, nici cuvant, nici rost,
Mistere si epave ce am fost.
Nu mai exista niciun loc ca sa ne poarte urmele
Nicio lumina din care sa ne nastem umbrele
Nici soare, nici apus, niciun sarut si niciun gust
Niciun pamant pe care ne-am intins
Nicio emotie, niciun receptor la care sa raspunzi
Niciun nume, doar o imagine in care te vad strain, la inceput, la fel de strain ca si acum
Nu te cunosc si imi doresc…. dar te rog, nu-mi spune cine esti.
*
Daca ma-ntorc mai mult in timp dau de un alt sfarsit.
*
Ce bine iti sta in amintirile ei, zambesti si crezi… si toate gesturile ei doar tie iti vorbesc.
Pasaje pe care nu vreau sa le mai pot continua. Le-am gasit si le-am postat…
*
Icoana era o poza cu noi… in acele timpuri stravechi inca ne simteam sufletul proaspat nascut, abia creat, purtand in el atingerile divine. Atunci nu era greu sa crezi, atunci nu ne era sila sa ne rugam. Rugaciunea noastra era dragostea… Acum nici nu mai stim cum incepe si ce inseamna.
Radiam de fericirea faptului ca am descoperit ceva nou si ca impartasesc acel lucru. Minunile erau doar la un pas de noi, acum nici nu sunt in stare sa descopar drumul pana la ele. Mi-am atrofiat fiinta stand nemiscata ani in sir, deruland povestea in incercarea de a-mi cauta vina in esec. Tu reusesti sa mai crezi… Eu cred ca a fost mereu vina mea.
Au fost momente in care te-am urat nespus, dar nu mi-a folosit la nimic.
*
o colega scria ca “a ramas fara majuscule”… eu am ramas fara consoane… iar vocalele suna prelung si ametitor.
te simt cum imi tulburi fiinta… ma saluti si iata-ma din nou in fata ta, in coltul mintii mele. vorbim despre diverse. iti asezi frumos ceasca in palma, ii simti caldura si nu te topesti nicio clipa. esti la fel de intreg. ma sperii uneori.
pana vom termina cafeaua in seara asta stelele vor avea muguri. o ploaie de secunde de azi pana ieri.
stam lipsiti singuri si goi
aud ecouri in tine
aud cum ideile cad
inainte sa fie cuvinte
ca un avort spontan
ca o contradictie a ceea ce esti
eclipsa totala de luna in mine
mi-ai pus palma pe ochi si ai facut noapte
ai abandonat
tot ce se oglindeste din tine in mine
te-ai renegat
se scufunda dorintele-n bratele mele ca niste
pietre desprinse din stanci
urasc fiecare cuvant despre tine
pe care simt ca vreau sa-l pronunt
am vrut sa te uit de atatea ori
ti-am sapat un cimitir intreg
pentru fiecare moment
in care te-am simtit
am o groapa
sub semnul neimplinitului nu apune niciodata soarele in lumea mea
te cobor de pe cer si te trantesc de pamant
la o secunda distanta de moarte incerc sa te salvez cu oric prêt ca sa nu ma blestem cu absenta ta
si tu nu mai intelegi nimic din tot acest joc bolnav
ti-e frica si totusi uneori ai vrea sa te-ntorci la pieptul meu
si-n cercul asta pierim amandoi sub semnul de pururi carnal
stateam si tigara avea gustul timpului pierdut
niciun cuvant ca sa-i salveze savoarea
idei renegate de un univers normal
mereu in cadere spre abisal
Nu va faceti planuri decat daca suportati dezamagirile si treceti usor peste esecuri…
Asta e, asta e,
Nu poti sa ai tot ce vrei.
Simti cum ti-e rece mana,
Ti-aprinzi tigari intruna
Asta e, asta e…
Sunt momente ca acum pe care n-are rost sa le discut, dar care ma fac sa nu-mi mai doresc inceputuri.
Simt nevoia de un loc nou. Nu orice fel de loc, ci un loc din care sa poti privi cerul fara piedici, cu ochii goi si increzatori in imensitate. Atunci intelegi ca nu exista limite.
Simt nevoia de libertate. Vreau sa ma descatusez de cea cu care m-am obisnuit pana acum, sa ma redescopar, sa ma reinventez. Vreau sa ma avant in discutii si sa privesc interiorul oamenilor salutand ceea ce e al meu in ei si iubind ceea ce inca nu cunosc … cred in puterea necunoscutului.
Acum 2 zile, in jur de 12 dupa-amiaza,o luasem pe Oana de-acasa ca sa mergem pe faleza unde era si Dragos. Am ajuns in parcul pentru skateboard si atmosfera era plictisitoare. Probabil vremea era de vina. Cerul era innorat, temperatura era acceptabila, totusi o idee cald. Nimeni nu avea nimic de zis, asa ca am luat-o pe Oana la o plimbare, lasandu-l pe Dragos cu un prieten de-al lui in parc.
Ne-am asezat pe malul Dunarii, in apropierea bacului, privind la niste pescari, cand mi-a trecut prin minte sa trecem Dunarea si sa bantuim de-aiurea locuri noi. Probabil ca veti spune… ok.. big deal.. ati trecut Dunarea cu bacul..bla bla. Chestia care m-a fascinat a fost ca, ancorati in rutina suntem orbiti cu totii, asteptam salvari de peste hotare cand ni le putem gasi la un pas de noi. In orele ce au urmat hotararii noastre de a parasi Galatiul m-am simtit transpusa dintr-un decor nociv intr-unul purificator. Locul parea salbatic, neatins de mana omului (cu exceptia unor zone pline de gunoi, pe malul Dunarii). Retragerea apelor de acum cativa ani a lasat in urma un mic lac cu barci impotmolite pe alocuri, camp deschis, cu cate un copac singuratic din loc in loc, pana la o mica padure. Erau oi , porci, capre, cai, berze, pescarusi…ZOO:)) nee, cu exceptia porcilor, oilor si caprelor, pretty much Heaven:)).
Am simtit binecuvantarea unui loc in care simti totusi ca esti mai aproape de Dumnezeu si mai departe de rautatile cotidiene. Locuri ca astea te indeamna sa te cunosti cum esti tu de fapt. Ne-am creat lumi artificiale. Cu o oarba bucurie acceptam sa ne traim viata in micile noastre “inchisori” unde ne putem proiecta filme pe pereti si de unde nu vedem ce ne ofera acest univers. Nu e un repros… mi-e ciuda ca am descoperit lumea copilariei mele dupa atatia ani in care am trait “cum vrem noi”. Mi-e frica sa ma gandesc c-o sa fiu nevoita sa accept aceste constrangeri din nou. Toate sentimentele si starile care implinesc un om au compozitii simple, dar pentru a le gasi trebuie sa fim, la randul nostru simpli, sinceri cu cine suntem noi insine. V-am zis toate astea in speranta ca poate gasiti si voi un colt de Rai care sa va reseteze. Nu va asteptati sa aiba rauri cu lapte si miere… [suntem in criza economica:))]. Deschideti mai bine ochii. Priviti mai des cerul. Bucurati-va de soare, bucurati-va de ploaie( nu stati ascunsi prin scari cand ploua vara. de ce va feriti de apa?)! We are one with the universe!
Nu am mai scris de mai bine de un an si e cam greu sa incerci sa povestesti ceva atunci cand e prea mult de spus…
A trecut si a 12-a. Ma asteptam sa treaca greu si sa-si lase urme de gheare in mine, insa se pare ca am fost destul de cuminte incat sa nu le merit. Bac-ul l-am luat cu o nota “ok”. Se putea mult mai bine, dar nu aveam asteptari mari de la un lucru pentru care nu mi-am dat interesul. Oricum, in final, nota de la Bac nu a contat deloc.
So… inainte de a afla rezultatele la examenul de admitere la Facultatea de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii, Bucuresti, ma obisnuisem cu ideea ca voi ramane in Galati. In Galati intrasem la Facultatea de Litere, Romana- Engleza. In cazul in care nu intram la Bucuresti faceam un an la Litere si era totul ok. N-a fost sa fie… Asa ca in toamna ma asteapta Bucurestiul…
In legatura cu Bucurestiul nu am o parere clara. Ma intriga si ma intimideaza orasul asta. Ma ambitioneaza si ma moleseste. Care sunt sansele ca eu sa reusesc sa ma afirm acolo? Pe oricare plan.. Ce am eu in plus fata de oamenii care au crescut o viata cu inradacinati in asfaltul lui? Asta ma sperie si ma mobilizeaza… Mizez uneori pe sansa, atunci cand nu sunt destul de intreaga la minte ca sa pot crede in mine. Si, totusi, din aceasta turnura pe care o ia sansa in fata ochilor mei inteleg ca viata mea are un scop mai presus de orasul asta, chiar daca acum nu stiu sigur care este acela. Gandul asta ma tine in picioare cand ma lovesc de frici.
Acum e 9 dimineata, intr-o duminica. Prima data, in cateva saptamani, cand ma trezesc asa devreme. Am visat mult aseara si cand visez mult imi e greu sa am trezesc fara dureri de cap. Azi n-a fost asa.
Maine ma asteapta o zi plina.
convingerile mele sunt in mare parte de natura teleologica. una dintre acestea este aceea ca totul se intampla cu un motiv. acum, dupa consumarea evenimentului, incerc sa dezleg misterul motivelor. ori mi s-a oferit o sansa pentru a aprecia viata, ori mi s-a oferit o informatie care sa ma determine sa nu-mi fie frica de niciun sfarist si care sa ma pregateasca. lasati-va parerile.
asteptam sa intru pe usa cladirii. ploua cu stropi mari dar nu eram uda, nu mi-era frig. dupa intrarea in camera am realizat ca nu era o cladire oarecare, ci o biserica, iar in urmatoarul moment am luat parte la o ceremonie religioasa pentru care zeci de oameni s-au strans. probabil era Pastele. nu mai eram in interiorul bisericii, deoarece cerul era de un albastru luminos, iar pe el se contura impunator si bland biserica, in nuante pamantii de galben.
ma indreptam spre un prieten pentru a-l saluta. era insotit de o fata inalta, ca si el de altfel. au fost bucurosi sa ma vada, desi pe prietena lui nu o cunosteam. privirea mi-a fost atrasa de un fenomen ciuda. norii cerului se prelungeau in jos, rotindu-se ametitor. uimita, am pronuntat un singur cuvant: “cumulonimbus”. ma apropiam curioasa de vartejul de aer, pana mi-am dat seama ca nu e bine ce fac, si m-am intors din drum. nu stiam insa, ca era deja prea tarziu. alergam dar ceva ma tragea puternic inapoi de parca vroia sa suga viata din mine. mi-am intors privirea catre nori. se schimbase pentru un moment, fiind redat doar de linii de alb si verde pe fond negru, parand o proiectie de joc pentru calculator.adrenalina atingea cote maxime. ca sa ma salvez trebuia sa continui sa fug, sa ma lupt pentru siguranta mea, cand…
m-am inconjurat de o lumina puternica si am inteles. o explozie puternica m-a ucis. timp de o secunda ma speriasem ca o sa incetez sa exist. lumina a disparut treptat, lasand la vedere chipurile inmarmurite ale oamenilor care erau de fata. trecuta in lumea cealalta, mi-am dat seama ca totul era aproape la fel. am vazut cum o camioneta adusese cadavrele in fata multimii, spre a fi identificate. intr-un mod ciudat, din mine ramasese gatul. in urma exploziei, arata a carne proaspat adusa de la o macelarie ieftina.eram dezgustata.
mi-am intors fata spre ea. plangea, spunand printre lacrimi ca o sa-i fie enorm de greu fara mine. am lasat-o sa ma vada si nu s-a speriat. eram asa cum ma cunostea. i-am spus ca singura diferenta este aceea ca nu ma mai poate vedea, dar ca o sa raman langa ea, ancorata in aceeasi lume. apoi am strans-o in brate, luandu-mi ramas bun de la cea care imi fusese dintotdeauna cea mai buna prietena.
pasii m-au indrumat spre scara unui bloc vecin. in timp ce mergeam linistita, am simtit o imensa absenta… ma coplesise tristetea. era singur acum. ma temeam sa nu faca vreo prostie, ma temeam ca o sa-l doara nespus, ma temeam ca o sa fie nefericit si ca o sa poarte pentru totdeauna povara unei rani adanci. pe mine nu ma speria asta. acum intelegeam. eu puteam fi mereu aproape de el, insa fara stiinta lui. ma inspaimanta durerea sufleteasca a unui muritor, pentru ca o cunoscusem si eu la randul meu.
ajunsa la scara blocului vecin, am fost intampinata de trei baieti tineri. i-am privit, recunoscandu-l pe unul dintre ei :” tu ai murit…inecat. te stiu. am fost vecini.” mi-a confirmat. ei jucau carti de plictiseala. eu ma asezasem pe una din treptele de la intrare. in fata blocului, pe un scaun prapadit dintr-o garnitura de fier si niste scanduri umede si innegrite de timp, statea un telefon vechi, asemanator cu cel din casa bunicilor. incepuse sa sune. unul dintre ei mi-a spus sa raspund. cica era pentru mine. am ridicat receptorul si am raspuns spunand “alo”. din capatul firului se auzea vocea mamei unei colege. nu ma placuse niciodata. zicea ca meritam sa mor si ca nu am fost niciodata pe placul ei. colega mea o aproba dupa fiecare propozitie. am pus receptorul in furca si m-am indreptat spre scara blocului meu.
am intrat in bucataria unui vecin. i se ardea mancarea. am apucat de spatula si am inceput sa o amestec. cand am ridicat privirea m-am ciocnit de chipul lui inmarmurit : “da’ tu nu esti moarta?!”
suna cineva la usa. am deschis ochii ingreunati de teroarea mortii. acum sunt bucuroasa ca traiesc, iar el nu mai e singur. in lumea asta sunt eu ca sa-l iubesc la fel de mult.
Te-as opri, chiar daca te-ai impotrivi cu pretul vietii sa ma aperi. Oricum in anii care vor veni o sa-ti reduci considerabil orice valoare a ta in favoarea creatiei, in favoarea familiei, in favoarea dragostei. In ochii mei nici nu o sa stii cat insemni, vei insemna insutit fata de cat crezi. N-ai ales sa lupti cu demonii tai, ii iubesti prea mult, iar din dragoste uneori pierzi. M-as ineca in pantacele tau doar ca sa evit ura si suferinta de mai tarziu. Ai fi trecut peste, nu as fi existat…
As fi fost copia ta fidela in gesturi si-n gandire. Orgoliul tau ar fi dospit si rodnic daca iti dadeai silinta sa faci din mine ascultatorul perfect, o oglinda in care azi nu te privesti cum ai fi vrut. Ca sa influentezi vieti si sa-ti pui amprenta asupra vietii unui om ai nevoie de mult mai mult timp decat acela in care se consuma blitul unui apara de fotografiat. Acum imi dau seama ca fotografiile si aniversarile sunt singurele momente in care iti lasi bratul pe umarul meu si in care zambesti pentru ca ma ai aproape. Iarta-ma pentru dezamagire… Ai putea macar sa te opresti din incercarea continua de a distruge radacinile celeia care sunt eu azi, nu poti distruge ceea ce nu cunosti. Ranile se vindeca, dar cicatricile raman in amintirea durerilor. Am iertat mereu, pentru fiecare palma sau cuvant crud, te-am compatimit pentru ca esti incapabil sa intelegi, te-am iubit cu mult respect si frica, asemeni unui caine, insa nu m-am tradat nicio secunda. Mie mi-am ramas fidela. Peste ani ai constatat… n-ai fost un dresor bun.
Daca as putea opri trimpul, l-as opri atunci cand cuvintele nu mi le intelegeti, cand micile greseli nu aduceau catastrofe sau nu aveau ce rani sa deschida, atunci cand viitorulul meu prin ochii vostri se construia cu mai multa credinta. Acumma doare cand va vad nepuntinciosi sa priviti in interiorul meu si sa credeti in ceea ce sunt si nu in ipoteze. As opri timpul ca sa gust din acea aroma a dragostei.
Mascand epave, nu voi uita sa zambesc lumii asa cum faceam in mijlocul unei poze inconjurata de mici chipuri confuze. Ma priviti emotionati, ca in ziua in care am facut primul pas, ca in prima zi de scoala, departandu-va de mine. Nu improscati cu noroi peste icoane, ele sunt amintiri in care va pastrez tineri.
Azi soarele era mai bland, azi cuvintele erau mai scurte si mai simple, incepea totul cu azi…
Orizontul este mereu probabil. Dispretul se transormase in altceva, era un fel nedefinit de iubire, fara culoare, batut in cuie, improvizat. Era bine. Nimeni nu i-ar mai fi putut rapi credintele, pentru ca de aceasta data a ales sa le pastreze pentru sine. Ura oamenii, pentru ca oamenii nu au invatat cum sa iubeasca fara sa faca rau, fara sa doreasca epuizare sau distrugere. Pana la perfectiune ochii lor o dezgoleau iar loviturile se repetau, consumandu-se mereu in acelasi loc.
Azi cand s-a ridicat din pat nu reusise sa faca primul pas, cazuse ametita de presiunile viitorului, apasarea urmatorilor pasi ce treceau puternic peste ea o sfasaia prin interior. Atunci a inteles. Rostul vechilor rani erau de a o transforma in cel mai pretios lucru pe care l-ar fi putut avea vreodata… in adevarata sine, trecuta prin filtrul artei de a fi om de nenumarate ori, pana ramane a fi construita doar de lucrurile importante si valoroase.
Nu ai invatat sa inveti… Mai tarziu, cel mai mult o sa doara regretul.
Karma.
