marturisirile unei fantome

convingerile mele sunt in mare parte de natura teleologica. una dintre acestea este aceea ca totul se intampla cu un motiv. acum, dupa consumarea evenimentului, incerc sa dezleg misterul motivelor. ori mi s-a oferit o sansa pentru a aprecia viata, ori mi s-a oferit o informatie care sa ma determine sa nu-mi fie frica de niciun sfarist si care sa ma pregateasca. lasati-va parerile.

asteptam sa intru pe usa cladirii. ploua cu stropi mari dar nu eram uda, nu mi-era frig. dupa intrarea in camera am realizat ca nu era o cladire oarecare, ci o biserica, iar in urmatoarul moment am luat parte la o ceremonie religioasa pentru care zeci de oameni s-au strans. probabil era Pastele. nu mai eram in interiorul bisericii, deoarece cerul era de un albastru luminos, iar pe el se contura impunator si bland biserica, in nuante pamantii de galben.

ma indreptam spre un prieten pentru a-l saluta. era insotit de o fata inalta, ca si el de altfel. au fost bucurosi sa ma vada, desi pe prietena lui nu o cunosteam. privirea mi-a fost atrasa de un fenomen ciuda. norii cerului se prelungeau in jos, rotindu-se ametitor. uimita, am pronuntat un singur cuvant: “cumulonimbus”. ma apropiam curioasa de vartejul de aer, pana mi-am dat seama ca nu e bine ce fac, si m-am intors din drum. nu stiam insa, ca era deja prea tarziu. alergam dar ceva ma tragea puternic inapoi de parca vroia sa suga viata din mine. mi-am intors privirea catre nori. se schimbase pentru un moment, fiind redat doar de linii de alb si verde pe fond negru, parand o proiectie de joc pentru calculator.adrenalina atingea cote maxime. ca sa ma salvez trebuia sa continui sa fug, sa ma lupt pentru siguranta mea, cand…

m-am inconjurat de o lumina puternica si am inteles. o explozie puternica m-a ucis. timp de o secunda ma speriasem ca o sa incetez sa exist. lumina a disparut treptat, lasand la vedere chipurile inmarmurite ale oamenilor care erau de fata. trecuta in lumea cealalta, mi-am dat seama ca totul era aproape la fel. am vazut cum o camioneta adusese cadavrele in fata multimii, spre a fi identificate. intr-un mod ciudat, din mine ramasese gatul. in urma exploziei, arata a carne proaspat adusa de la o macelarie ieftina.eram dezgustata.

mi-am intors fata spre ea. plangea, spunand printre lacrimi ca o sa-i fie enorm de greu fara mine. am lasat-o sa ma vada si nu s-a speriat. eram asa cum ma cunostea. i-am spus ca singura diferenta este aceea ca nu ma mai poate vedea, dar ca o sa raman langa ea, ancorata in aceeasi lume. apoi am strans-o in brate, luandu-mi ramas bun de la cea care imi fusese dintotdeauna cea mai buna prietena.

pasii m-au indrumat spre scara unui bloc vecin. in timp ce mergeam linistita, am simtit o imensa absenta… ma coplesise tristetea. era singur acum. ma temeam sa nu faca vreo prostie, ma temeam ca o sa-l doara nespus, ma temeam ca o sa fie nefericit si ca o sa poarte pentru totdeauna povara unei rani adanci. pe mine nu ma speria asta. acum intelegeam. eu puteam fi mereu aproape de el, insa fara stiinta lui. ma inspaimanta durerea sufleteasca a unui muritor, pentru ca o cunoscusem si eu la randul meu.

ajunsa la scara blocului vecin, am fost intampinata de trei baieti tineri. i-am privit, recunoscandu-l pe unul dintre ei :” tu ai murit…inecat. te stiu. am fost vecini.” mi-a confirmat. ei jucau carti de plictiseala. eu ma asezasem pe una din treptele de la intrare. in fata blocului, pe un scaun prapadit dintr-o garnitura de fier si niste scanduri umede si innegrite de timp, statea un telefon vechi, asemanator cu cel din casa bunicilor. incepuse sa sune. unul dintre ei mi-a spus sa raspund. cica era pentru mine. am ridicat receptorul si am raspuns spunand “alo”. din capatul firului se auzea vocea mamei unei colege. nu ma placuse niciodata. zicea ca meritam sa mor si ca nu am fost niciodata pe placul ei. colega mea o aproba dupa fiecare propozitie. am pus receptorul in furca si m-am indreptat spre scara blocului meu.

am intrat in bucataria unui vecin. i se ardea mancarea. am apucat de spatula si am inceput sa o amestec. cand am ridicat privirea m-am ciocnit de chipul lui inmarmurit : “da’ tu nu esti moarta?!”

suna cineva la usa. am deschis ochii ingreunati de teroarea mortii. acum sunt bucuroasa ca traiesc, iar el nu mai e singur. in lumea asta sunt eu ca sa-l iubesc la fel de mult.

rememorare

Te-as opri, chiar daca te-ai impotrivi cu pretul vietii sa ma aperi. Oricum in anii care vor veni o sa-ti reduci considerabil orice valoare a ta in favoarea creatiei, in favoarea familiei, in favoarea dragostei. In ochii mei nici nu o sa stii cat insemni, vei insemna insutit fata de cat crezi. N-ai ales sa lupti cu demonii tai, ii iubesti prea mult, iar din dragoste uneori pierzi. M-as ineca in pantacele tau doar ca sa evit ura si suferinta de mai tarziu. Ai fi trecut peste, nu as fi existat…

As fi fost copia ta fidela in gesturi si-n gandire. Orgoliul tau ar fi dospit si rodnic daca iti dadeai silinta sa faci din mine ascultatorul perfect, o oglinda in care azi nu te privesti cum ai fi vrut. Ca sa influentezi vieti si sa-ti pui amprenta asupra vietii unui om ai nevoie de mult mai mult timp decat acela in care se consuma blitul unui apara de fotografiat. Acum imi dau seama ca fotografiile si aniversarile sunt singurele momente in care iti lasi bratul pe umarul meu si in care zambesti pentru ca ma ai aproape. Iarta-ma pentru dezamagire… Ai putea macar sa te opresti din incercarea continua de a distruge radacinile celeia care sunt eu azi, nu poti distruge ceea ce nu cunosti. Ranile se vindeca, dar cicatricile raman in amintirea durerilor. Am iertat mereu, pentru fiecare palma sau cuvant crud, te-am compatimit pentru ca esti incapabil sa intelegi, te-am iubit cu mult respect si frica, asemeni unui caine, insa nu m-am tradat nicio secunda. Mie mi-am ramas fidela. Peste ani ai constatat… n-ai fost un dresor bun.

Daca as putea opri trimpul, l-as opri atunci cand cuvintele nu mi le intelegeti, cand micile greseli nu aduceau catastrofe sau nu aveau ce rani sa deschida, atunci cand viitorulul meu prin ochii vostri se construia cu mai multa credinta. Acumma doare cand va vad nepuntinciosi sa priviti in interiorul meu si sa credeti in ceea ce sunt si nu in ipoteze. As opri timpul ca sa gust din acea aroma a dragostei.

Mascand epave, nu voi uita sa zambesc lumii asa cum faceam in mijlocul unei poze inconjurata de mici chipuri confuze. Ma priviti emotionati, ca in ziua in care am facut primul pas, ca in prima zi de scoala, departandu-va de mine. Nu improscati cu noroi peste icoane, ele sunt amintiri in care va pastrez tineri.

~

Azi soarele era mai bland, azi cuvintele erau mai scurte si mai simple, incepea totul cu azi…

Orizontul este mereu probabil. Dispretul se transormase in altceva, era un fel nedefinit de iubire, fara culoare, batut in cuie, improvizat. Era bine. Nimeni nu i-ar mai fi putut rapi credintele, pentru ca de aceasta data a ales sa le pastreze pentru sine. Ura oamenii, pentru ca oamenii nu au invatat cum sa iubeasca fara sa faca rau, fara sa doreasca epuizare sau distrugere. Pana la perfectiune ochii lor o dezgoleau iar loviturile se repetau, consumandu-se mereu in acelasi loc.

Azi cand s-a ridicat din pat nu reusise sa faca primul pas, cazuse ametita de presiunile viitorului, apasarea urmatorilor pasi ce treceau puternic peste ea o sfasaia prin interior. Atunci a inteles. Rostul vechilor rani erau de a o transforma in cel mai pretios lucru pe care l-ar fi putut avea vreodata… in adevarata sine, trecuta prin filtrul artei de a fi om de nenumarate ori, pana ramane a fi construita doar de lucrurile importante si valoroase.

Nu ai invatat sa inveti… Mai tarziu, cel mai mult o sa doara regretul.

Karma.

3 2 1

Azi tot ce era  nepretuit e ieftin
Si azi se cern taceri pe chipul tau
Ai frant o soapta fara de pereche
Si ceri din mine tot ce nu-i al tau

Te legi in fraze fara de valoare
Te urci singur pe un piedestal
Ultimul tau cuvant o sa te doboare
Esti orb, nu valorezi nimic, orgoliul te-a tradat!

time out

provizii spirituale si psihice pentru a 12 a… asta fac. totul a mers perfect pana cand, bineinteles ca a aparut ceva care m-a incurcat nitel. ar trebui sa stau fara griji si sa ma bucur de stare pentru ca o vorba din popor spune ca oamenii sanatosi racesc vara… insa inceputul lui septembrie nu sta in “casa verii” aproape deloc…e cam in prag. so, frisoanele si febra nu au intarziat sa apara, motiv pentru care stau invelita in patura cu ceasca de ceai fierbine alaturi, dand pe gat sirop de patlagele de patru ori pe zi, feeling like a junkie when i take so much pills.

saptamana asta vreau sa ma plictisesc intens ca sa-mi ramana intiparita-n minte senzatia, dat fiind faptul ca anul viitor nu prea o sa mai am cand si cum sa fac asta. nu-mi vine sa cred ca spun asta, dar abia astept sa inceapa scoala.:D e singura solutie pe care o gasesc ca sa ma pot opri din gandit PREA MULT. ar trebui sa iau lucrurile ca atare si sa nu le mai complic.

asadar, urmeaza cateva zile de shopping pe care abia le astept.

-

e in minus demult timp la capitoll siguranta de sine… fiecare cuvant rautacios si privire suspicioasa si fiecare tacere si nepasare au cioplit in fiinta ei facand-o mai palida, mai anemica, mai lipsita de viata. si totusi mai zambea, destul de des, in cautarea adevarului care conteaza, al motivelor ce-i construiau viitorul. ea vrea doar sa traiasca… isi daduse seama dupa cruntele dureri ce-i strabateau corpul drept purificare in fata noului inceput.

azi il ura mai mult ca oricand … nu pentru ce nu ii oferise,oricum nu ar fi putut sa-l urasca din acest motiv, ci pentru tot ce nu vroia nicicand sa-i ofere, un loc in inima lui, desi sangele ce le curgea in vene a fost mereu acelasi… nu a putut nicicand sa o ierte pentru ca nu era asa cum si-ar fi imaginat-o el… micuta lui printesa fusese mereu o Cenusareasa.

se regasea in mijlocul cioburilor, cerand cu disperare aprobare pentru a vorbi, in timp ce nimanui nu-i pasa iar rasul isteric al altui om decat credea ea o scotea din minti… satula de toti… de minciuni si de fraze spuse doar pentru rezonantele pe care le au in filme… niciodata nu a insemnat ceva decat o responsabilitate… lucrurile astea se iarta, dar nu se uita…asa ca va iert, Motive ale existentei mele… nu incercati sa ma faceti sa dispar, nu-mi puneti mainile la ochi ca sa nu vad, nu o sa tac… fiecare om este istorie … e doar un moment de criza…

imi cer scuze daca nu va mai raspund la telefon sau daca nu o sa apar la fel de des pe messenger…

Cu fiecare gura de aer pe care o lua, apropia panza de buze, ca intr-un sarut privat de existenta. Clipea incet, si hotarat, in penumbra panzei conturandu-se privirea concentrata a unui pradator. Iubea, si pentru asta trebuia sa ucida putin cate putin din prezentul ei imperfect.

Daca renuntam la valori cu care ne identificam doar pentru a fi altfel, dintr-o dorinta imbecila de a satisface superficialul si aparenta, nu se numeste schimbare, chit ca provoaca satisfactia aprecierilor fara fundament a idiotilor, se numeste suicid.

Insa, prezentul ei pururi perfect ce devenise imposibil de imperfect a fost mereu el. Asa ca trebuia sa desfiinteze ideea de “dragoste” din mintea ei si sa-i arunce in aer inima, pentru a nu stiu cata oara. (O persoana isi ia paranoia exact acum.)

Respira sacadat si avea ochii larg deschisi, uimita de atacuri. Insfaca arma si evadase din cosmar.

-Fara mila in fata victimei!

-Da, sa traiti!

Porni la atac.

Copii, nu va jucati de-a soarecele si pisica. Noi suntem profesionisti.

De neinteles.

Inca de cand eram mica o aud. Prima data cand a aparut, mi-a aparut in vis, aveam vreo 6 ani, stateam la bunici si imi amintesc ca ma trezisem din somn plangand, iar bunica isi daduse seama de ce s-a intamplat. M-a stropit cu agheasma si m-am linistit. De vina era un deochi.

Insa vocea din vis se mai face auzita din cand in cand. O auzeam si in diminetile gri, in care faptele se grabeau sa se intample. E groaznic , e nebunesc. Si vocea aia… Vocea aia e voce de femeie. E suava, dar puternica si hotarate, aroganta si cu intonatia perfecta unei porunci. 

Stii momentul in care incerci sa-ti amintesti o melodie si in cap auzi doar ideea de ansamblu a piese, dar nu-ti amintesti versurile, si iti mai apare in minte cate un sunet, cate o frantura de vers, pana reusesti sa le pui cap la cap… Cam asa e si cu vocea asta, dar nici pana acum nu am reusit sa o descopar, macar sa-i inteleg sensul. Ma grabeste. Ma misc rapid, iar timpul are ritm haotic. Singurul lucru de care mi-e frica in situatia asta e tacerea. Tacerea amplifica rezonantele vocii misterioase si uneori imi pare ca ma acapareaza in totalitate.

 Obiectele au alte vibratii in momentele astea. Nu am mai simtit acest monopol nebun de ani de zile.

Daca as fi o masinarie, in acele momente m-as evalua ca avand variabila timp marita, totul se intampla prea rapid, totul vibreaza prea repede, parca as fi intr-o continua cursa cu mine insami. Singur lucru care imi regleaza ritmul in acele momente este vocea unei alte persoane sau muzica.

Inca e de neinteles…

daca

Daca ar fi stiut ce se intampla in mintea ei ar fi incetat din a se intreba intr-una, ca un disc stricat ce zgarie timpane ” Ce se intampla cu mine?”. Frica o simte din ce in ce mai profund, i se afunda in ochi ca sa se ascunda in spatele lor. Neasteptatul ii respira in spatele capului. Il simte. Trebuie sa faca ceva in privinta asta. Trebuie sa opreasca lumea din tumultul secundelor care mor razand ironic in jurul ei. ” Nu vezi ca e camera goala?! Sa ne linistim… Timpul e doar in afara corpului tau. Cu tine nu va interactiona decat de doua ori. Existi pentru ca prima s-a consumat deja. Ti-a mai ramas doar sfarsitul. Ce e intre ele conteaza mai putin.”. E si ea ca toti ceilalti…doar un interval, un cumul de emotii si persoane dragi, regretele nu-si aveau rostul… Pentru unica sansa pe care ne-o ofera secunda, ea a ales destul de bine.

Se gandeste ca nu-si mai are rost o a doua tigara, totul e scris si nu vrea sa modifice nimic. Faca-se voia Sa.

Greseala

Soarele batandu-i pe fata si verdele ierbii din fata casei, cu aceasta imagine si-a inceput copilaria. Nu-si imagina ca o sa se termine vreodata sau ca lucrurile vor lua turnuri ciudate.
Insa, in acea zi, dupa ce se ridicase din pat buimaca de somn, alintandu-si ochii cu manutele, reusi sa priveasca cerul, pentru ca timpul trecuse si peste ea, inaltand-o. De la acel nivel cerul era
mai aproape si se observa mai bine, insa pamantul se departa incet, sub ochii ei. Nu i-a fost niciodata prea dusman incat sa nu o lase sa-si intinda papusile pe el, insa in incercarile ei de a
pasi cand era mult mai mica, a fost cam dur, a durut-o fiecare cazatura, si-l tinuse minte.Oricum, datorita lui putea sa mearga si-l iubea din acest motiv.
Crescuse iubind natura, catarandu-se in copacii din curtea bunicilor, invartindu-se in iarba…. Cerul nu a fost niciodata mai luminos decat era atunci.
La gradinita, Bogdan i-a propus sa se joace cu masinutele. Nu i se paruse deloc interesant. Era un joc de-a dreptul plictisitor si nu-i intelegea rostul. Singurul joc pe care il intelegea era
acela al picaturilor de ploaie. Tragic, melancolic si frumos.
Bogdan se sperie dupa ce-i saruta buzele. Reactia fetei il lasase mut. Erau amandoi mari. Cand se apropie de ea simti ca nu mai respira normal si totul capata alte valente. Scapa
cartile abia cumparate, il impinsese si fugi, lasand in ploaie un baiat indragostit si patru carti intr-o balta.
Peste zeci de ani, timpul rapise tot ce era mai frumos in ea. Avea acum un copil cu un om care o mintise mult timp si pe care nu-l iubise niciodata. Se complacuse in statutul de mama blanda,
nevasta supusa si vanzatoarea amabila de la chioscul din coltul strazii. Nu mai intelege cerul, nici pamantul si nici soarele. Natura nu ii gresise cu nimic, atata timp cat de cea mai teribila cazatura
era vinovata ea. Se intreba din cand in cand ce mai face Bogdan. Nu-l mai vazuse inca din liceu. A auzit de la o fosta colega ca era fericit, ca avea afaceri deschise in alte orase si 2 copii
care invatau foarte bine, insa nimeni nu stiau ca acei copii se intrebau care o fi povestea celor patru carti, cu coperti mutilate de ploaie, pe care tatal lor, dar mai ales tanarul Bogdan, le pastra pe noptiera dintotdeauna…